Veronica PLACINTESCU

 

 

 

Japonezii cred ca, pana la varsta de 3 ani, copiii sunt ca niste zei, fiecare in parte fiind sacru si demn de adulatie. La cea de-a a treia aniversare, insa, li se aboleste statutul divin si se alatura adevaratei si muritoarei rase umane. Metafizica Tuburilor, nuvela scriitoarei belgiene Amelie Nothomb, descrie gretuatea fizica si psihica de a fi copil si a te recupera post divinitate, de a deveni normal, intr-o lume in care normalul echivaleaza cu mediocritatea.

 

Amelie Nothomb mi-a fost recomandata ca scriitoare in facultate, de catre profesoara de engleza. Dupa ce a fost sa citeasca ceva scris de mine, mi-a spus ca ma apropii de stilul belgienei si ca ar fi interesant sa citesc ceva scris de ea. Drept urmare, la urmatorul seminar, mi-a adus Metafizica Tuburilor... si cred ca am citit-o pe toata in aceeasi seara. Inceputul, intr-adevar, parea sa fie rupt din gandurile mele, iar prea-tanara protagonista a reusit sa-mi inlgobeze, inca de la primele pagini, senzatia de neapartententa la forma si starea de identificare cu fondul.

 

 

Cartea transpare asemeni unei terapii intensive si curioase, mai ales daca iti petreci primele interactiuni cu exteriorul ca un tub digestiv apatic ale carui activitati se limiteaza la procese primare [si inchid citatul]. Imi amintesc tot ce mi s-a intamplat dupa varsta de doi ani si jumatate, spune autoarea, lipsindu-se de figurat. Odata ce depaseste starea vegetativa si transa de ‘tub’ (spre linistea si usurarea parintilor), copilul excede in viata, absorbind tot ce Japonia (tara in care copilareste si unde tatal sau lucreaza ca diplomat) are sa ii ofere. O vedem minunandu-se de acele detalii atat de firesti, incat nu se poate sa nu te gandesti, tu cititor, cand anume ti-ai rupt la randu-ti contactul cu ce exista realmente in jur; copilul se minuneaza de descoperirea apelor – oceane, piscine, balti si viata amfibiana – ca si cand in jurul lor ar trebui sa se ridice un altar de rugaciune si contemplare.

 

Métaphysique des tubes, la origini scrisa in franceza si aparuta in 2000, releva, in sine, ilarul, gratia, precum si teroarea de a fi copil. In acest ‘alt fel’ de autobiografie, vedem o mica Amelie, care inca nu discerne cuvantul gandit de cel rostit. Cartea promoveaza notinuni elementare si primare de subcontiinta, vocabular si psihologie, si se recomanda a fi un rezultat chirurgical de exceptie al literaturii universale moderne.

 

De ce recomand aceasta carte? Pentru ca va trece o perioada pana cand va fi sa mai aduc vreuna in prim plan (secretele insa vor fi divulgate mai tarziu) si cred ca este acea carte pe care trebuie sa o citesti si nu rasfoiesti. E scurta, asemeni copilariei... Si ar fi pacat sa nu o constientizezi decat prea tarziu... asemeni copilariei.

 

 

 

Am descoperit pe cineva care a scris despre mine. Sau poate nu despre mine, in sensul “eu, imi, mi, ma, m-”, pe cat despre emotia rezervata, ciudateniile simpatiilor, nefiresc, bizar; a scris despre un mod de a vedea viata atunci cand ceilalti trec pe langa ea. Deci despre cine altcineva putea sa scrie? Eu vad ca interesanta, pana la senzatia de viol, intalnirea mea cu literatura atat de frageda a lui Annelies Verbeke si pun ramasag ca nu sunt singurul om care transpare dincolo de personajele sale insomniace si frustrate.

 

Prea-tanara Annelies, in varsta de 33 ani, scoborata din Flandra, a scris romanul Dormi! in urma cu 6 ani... ceea ce ma face sa imi dau seama de ce ma identific cu personajele ei.

Pe scurt, avem de a face cu o tanara care doarme mai putin de 2 ore pe zi... asta cand isi chinuie ochii sa se inchida. Si atunci cand realizeaza ca nu se poate trai astfel, descopera viata nocturna ca fiind revelatoare. Singuratica Maya incepe sa plimbe orasul fictiv a lui Annelies si priveste vitrinele cu femei dezbracate. Il intalneste pe mult-mai-varstnicul Benoit, de care se ataseaza, macar pentru ca sufera de aceeasi maladie antisociala – insomnia. Ea ii reaminteste de mama lui, de care era legat intr-un mod ciudat; Benoit nu stia ca mama sa practica cea mai veche meserie din lume, insa odata cu descoperirea acestui detaliu, il vedem ca fiind doar un copil vulnerabil devenit mare. Maya vede in el un tovaras de suferinta si, reciproc, se ajuta sa isi faca existentele mai suportabile. Gratie disperarii ei, Maya ajunge intr-un spital, iar Benoit intr-o institutie de psihiatrie; amandoi intalnesc alti singuratici, insa ulterior revin in compania celuilalt.

 

Cele doua personaje ale lui Annelies Verbeke par a fi construite special pentru a-si vindeca unul altuia ranile; strabat lumea adormitilor si hoinaresc boem prin cafenele, citesc si trezesc pe altii din somn. Astfel, barbatul se ataseaza de femeie, ca de un fluture de noapte agasant, iar fata iubeste baiatul cu o curiozitate fantezista. Limitele sunt in afara celor doua introspectii.

 

Cei doi parcurg, printr-o meticulozitate lipsita de scrupule, drumul de la frica si angoasa, pana la dezgust si repulsie. Cartea tinerei flamande imi creeaza mie, ca cititor, sentimentul ca sunt normala intr-o lume majoritar bolnava.

Annelies Verbeke se foloseste in mod repetat si violent de mijloacele artistice, pentru a contura singuratatea si lipsa de importanta a personajelor sale, in ideea ca, de fapt, timpul lor este special.

 

 

Dormi! este asemeni unui paradox – lucid, amar, realist, depresiv, pana cand da in euforie, dorinta si speranta. Autoarea are o mila de proportii pentru personajele sale si, impreuna cu ele, tanjeste la normalitate. In cautarea somnului, apare, insa, revelatia ca exteriorul este superficial. Intregul roman, de altfel, este o metafora – insomnia reprezinta atipicul, diversitatea, posibilitatea de a face orice, inteligenta unica, arta; ideea de somn aduce a banal, a pierzanie, a cotidian, a mase compacte de oameni ce urmaresc un scop mediocru.

 

Laconica, insa poetica, autoarea convinge frapant de mult ca Dormi! este in sine o viziune corecta si ironica, totodata, asupra experientelor de viata contemporana. Recomand cartea cu mana in foc si sper sa imi spuneti parerile voastre. Va mai astept. Pana atunci, va invit... la somn!