Art
Jurnalul de joi al unui scriitor
13 August 2009
Veronica PLACINTESCU
Inima sfarseste lent, scuturandu-se de sperante ca de frunze, pana cand nu mai ramane decat vantul printre crengi. Nicio speranta… Un gol suierand bezmetic si demential; un gol pe care il ascunzi sub masca mondena. Nimic nu mai este lasat spre simtire; nimic lasat spre judecata… Ramane artistul ce disperant ai vrut sa devii si pe care l-ai sculptat in sine; in jur – doar alura boema a ceea ce s-a finalizat de construit. Dincolo de artist sunt doar umbre; nimic palpabil.
Nu stiai de asta, nu? Nu stiai ca artistul sacrifica totul si se prapadeste pentru ca opera sa prinda viata… Nu stiai ca totul se darama in el, iar piesele ce-l insufleteau se estompeaza aiurea in arta, pana cand nu mai ramane nimic in el de oferit… nici artei, nici iubirii, nici admiratorilor.
Omul care candva te promova in credinta si simtire ramane a se zbate redundant si patetic intre ruinele unei inimi. Omul devine un secret, un soi de amintire moarta despre care iti refuzi sa mai vorbesti. Omul nu mai este om, pentru ca moare in numele tau – tu, cel care cauti iubire, nu pentru a o trai pacific, ci pentru a o insufla nesatios artei. Si o gasesti; si o traiesti cu extazul prin care o culoare devine alba… Iar apoi se farama ca lutul uscat…
Iubirea nu mai este iubire – e chintesenta artistului; notiunea prin care trebuie sa respire… Dar in rest e doar un cuvant cu doua sau trei sinonime… Artistul nu mai iubeste pentru ca nu mai stie cum; cel mult isi aminteste de ce a fost odinioara cand exista cineva care merita sacrificiul; acum nu mai crede in nimeni, ci doar in ideal… Si este singur si sfarsit… muribund in agonie… Fara pace si fara liniste… Singur – din alegere proprie.
Scriitorul mai intai a fost om… apoi a devenit o forma de viata ce s-a exprimat si s-a descoperit pe masura ce expresia se aseza in spatele unei foi goale, gadiland litere si brevetand mereu acelasi vocabular. A ajuns sa fie dependent de scris, ca de un drog care il insotea mereu la tigara si cafea.
Nu dupa mult timp, literatura a devenit un viciu de sine statator. Dimineata se trezea surghiunit de nevoia de a scrie; simtea ca ii face bine, dar si rau, totodata. Desi pare ilogic, suferea, plangea, nu putea dormi, nu ii era foame; simtea ca nu ii lipseste nimic atunci cand avea creionul in mana, dar pierdea notiunea timpului si a masurii. Il uita Dumnezeu scriind si modificand, in cautare de perfectiune. Ati zice ca stia ce face, dar eu ma indoiesc. Vedeti, nu e greu a cuvanta pe o foaie alba… dar e fantastic de greu sa faci arta, mai ales atunci cand nu stii sigur ce este.
Cand avea 10 ani, invatatoarea le daduse ca tema post vacanta o compunere despre anotimpul culesului roadelor din gradini. Putea foarte usor sa faca intocmai dogmelor scolastice si sa intre in randul celorlalti copii spunand “A venit toamna” sau “E toamna”. Dar a ales sa scrie altfel: “A inceput natura sa planga”. Si, in loc sa citeasca despre pasarile zburande in tarile calde, doamnei invatatoare i-a fost dat sa vizualizeze ciorile ratacind peste vreun camp pustiu si gri… Clasa a treia… si el era ancorata in artele inconjuratoare, mai mult decat le era dat altora sa il invete…
Poate sunt doar absurd si poate imi amintesc de glorii gresit interpretate la vremea lor. Pentru ca nu am motive sa ma promovez. In urma cu un an mi-am sustinut licenta in marketing si tot nu stiu ce ma face vandabil pe piata. Asta pentru ca m-am nascut cu teama de liniste si echilibru si refuz sa cred ca istoria nu ar fi continuat si in lipsa mea. Refuz sa cred ca o literatura, care ma uraste, si-a dorit sa exist, blestemand-o si venerand-o, totodata.
A trai, pentru mine, nu este o demonstratie ca se poate supravietui, ci o condamnare la idealuri. Si presupun ca mi s-a luat din mot la un an, doar pentru a alege creionul si a-l lua in mana stanga. Parintii s-au amuzat copios – de unde sa isi imagineze ca la ani departare, creatura dependenta de piure de mere va traversa zeci de pagini goale in cautare de sens si adevar? De unde sa stie acel Nichita ca eu i-am venerat nasterea pe cat si-a adorat el arta pana la pragul “verde rece” al lipsei de constiinta?…
Si de unde sa stiu eu ca nu gresesc recomandandu-ma cu tot patetismul, pe care ora tarzie la care pun litera dupa litera acum, imi permite? Ei bine, e simplu: nu stiu. As dovedi lipsa de respect fata de mine daca as spune ca nu urasc faptul ca am doar 24 ani si nu mult pana sa imi epuizez ceea ce altii mi-au numit talent. Deci imbatranesc; si inca nu am vazut Regina Mama pentru a optsprezecea oara; inca nu am publicat cartea pe care o chinui si care ma viciaza de 4 ani incoace; inca mai am Janis Joplin de ascultat; inca nu i-am spus ca il iubesc; inca nu am citit 100 de carti intro vara; inca nu traiesc din ceea ce scriu; inca nu am invatat sa fac echitatie; inca nu stiu cum se bea vin si tot nu am priceput ce este un off-side. Deci, ce sa fac? Cu cine sa vorbesc pentru inca vreo 3 minute la sfarsit de 24 ore?? Nu stiu.
(Vi se pare cliseic sau de prost gust ca imi lipsesc atat de multe la CV?)
De la al doilea semn de intrebare cred ca mi-am dat seama de ce va scriu – nu pentru vot de incredere, ci pentru ca nu stiu a face altceva. Scriu si asta sunt: un om ce se naste din cuvinte, iar atunci cand tace, literatura il paraseste. Tot pentru ce ma rog in genunchi (meaforic, fireste) este sa nu o lasati sa plece. Nu as mai sti cum sa o impac din nou cu nesansa de a fi fost si fericirea de inca a mai fi.
Art
Pop art-ul sau arta secolului XX
24 July 2009
Veronica PLACINTESCU
Dupa cel de-al doilea razboi mondial, de ambele maluri ale Atlanticului, a inceput sa se auda tot mai mult de o noua miscare artistica: expresionismul abstract. Cu timpul, insa, isi piarde elanul, iar majoritatea creatorilor devin din ce in ce mai dezamagiti. Drept reactie, intra in scena o noua forma de expresie, care, ulterior, a primit numele de Pop Art.
Aparitia pop art-ului este puternic legata de Jasper Jones si Robert Rauschenberg, artisti care la jumatatea secolului trecut au introdus in arta proprie obiecte de uz cotidian, creand senzatia vaga de incertitudine: creau planse autentice sau erau operele unor pictori? Mai tarziu, Jones a brevetat o noua idee, realizand sculpturile in bronz care imitau cutii de conserve sau alte obiecte uzuale, iar Rauschenberg a creat numeroase colaje, inrudite cu stilul cubic al lui Picasso, precum si cu operele lui Marcel Duchamp. De altfel, este si inventatorul asa numitelor combined paintings, care constau in amestecul diverselor obiecte pe suprafetele pictate, rezultand colaje tridimensionale.
Andy Worhol si tehinca seriografiei
Cel mai de seama reprezentant al miscarii pop art a fost si va ramane Andy Warhol. In anii ‘60, acesta initiaza seria Sticlele de Coca-Cola si Cutiile de conserve, reprezentari ale obiectelor de uz casnic, produse industriale sau motive de reclama. Ulterior, Worhol el insereaza in pictura sa fragmente de benzi desenate si reproduce, de asemenea, obiecte in dimensiunile lor adevarate. Tehnica seriografiei l-a facut notoriu cu atat mai mult cu cat i-a permis multiplicarea repetata a unui singur motiv. Cu ajutorul acestei tehnici, intocmai tabloului mentionat anterior, Andy Worhol reuseste serii de variante ale aceluiasi portret, a unei scene inspirate din evenimentele actuale, a unei flori, modificand de multe ori culoarea. O imagine celebra in acest sens este cea cu figura lui Maryling Monroe, creata in anii ‘60.
...pornind de la Warhol incolo
Roy Lichtenstein, un alt artist de referinta pentru miscarea pop art, aduce o derivatie a tiparului, preluand reteaua marunta si imitand-o. Picteaza serii intregi in spiritul benzilor desenate sau al desenelor lui Walt Disney.
Tom Wesselmann aduce inca de la prima expozitie, de la Tanger Gallery din New York, tema Nuduri americane mari. Din acel moment, in creatia sa se insinueaza personajul feminin, care va popula spatiul delimitat de obiectele specifice societatii de consum.
Se poate spune ca desi a facut ravagii la vremea sa, pop art-ul a creat o serie de reactii negative in SUA. Dar desi publicul a fost nereceptiv initial, cu timpul, insa, capata o toleranta aparte, tratand cu seriozitate ideea de colaj si ansamblu. Mult pop art poate fi admirat in colectiile adunate la Museul de Arta Contemporana din New York.
Pop art ETC.
Permanenta tranzitie catre viata cotidiana a permis curentului pop art sa deschida alte drumuri in arta: spre sfarsitul anilor ‘60, hiper-realismul apare ca surprinzand banalul cu o obiectivitate scrupulos de lucida.
Incepand cu ‘68, Gilbert si George, participand personal la "Sculpturile vii", apeleaza la happening pentru a face arta din orice activitate.
In anii ‘80, McArthy si Kelly se concentreaza pe stereotipuri, recidive ale societatii contemporane, accentuand kitsch-ul si vulgaritatea.
Koons, pe de o parte, a adoptat o atitudine ambigua vis-a-vis de activitatile sale, sustinand ca arta este un mijloc de manipulare a maselor. Ca material ii servesc materiale banale, neezitand sa apeleze chiar si la pornografie.
Personal, am tinut sa subliniez acest curent ca fiind definitoriu, insa la randu-mi ma declar nonsalanta si marturisesc ca pana la celebra lucrare cu Marilyn a lui Worhol, nu m-am obosit sa inteleg. Probabil la fel de trezita tarziu, asemeni publicului american, astept, mai nou cu nerabdare, studiul amanuntit de la Muzeul de Arta Contemporana din New York.
