Asemenea grozavie mi s-a intamplat mie. Si, pun prinsoare, celor mai multi dintre voi. Mi-am lipit sufletul de cineva si, dupa o apropiere de cateva luni, cand simteam ca legatura noastra prindea din ce in ce mai mult contur, s-a sfarsit totul. Am blamatat cancerul nemilos, soarta neinduratoare, momentul inoportun, n-am apreciat deloc ironia, m-a naucit brutalitatea cu care s-a prabusit peste noi vestea despartirii. Dar toate astea au trecut. Ce-a mai ramas, la aproape un an de la despartire, e doar amintirea unui om care a iubit viata, muzica si oamenii. Vorbesc despre Anca Parghel. Cea care a incantat cu vocea si spiritul ei atatea suflete din orice cotlon de lume. Si motivul pentru care ma napadesc acum asemenea ganduri e pentru ca, pe 16 septembrie, Anca ar fi serbat, alaturi de noi, 52 de ani de viata. Din pacate, ne zambeste acum doar de la distanta, de undeva de sus. Intocmai ca Patrick Swayze si Nicu Constantin, care, zilele astea, si-au luat si ei adio de la noi.

 

 

Am cunoscut-o pe Anca cu prilejul unui interviu pe care i l-am luat si n-a fost nevoie de mai mult de cateva ore si niscaiva schimburi de ganduri, ca sa-mi pice cu tronc franchetea ei, stralucirea-i tipica. Dialogul ni l-am dus amandoua pe mai departe in nota atat de familiara, incat, la finalul intalnirii, ne-am promis si alte intrevederi la fel de indestulatoare. Nimic nu parea in stare sa puna capat apropierii dintre noi. Cu toate astea, boala a vlaguit-o repede si, in ciuda stradaniei si optimismului ei, a rapus-o. Prematur, necrutator. Dar incerc din rasputeri ca nu disparitia ei sa-mi staruie in minte, ma straduiesc ca amintirea desteptaciunii si candorii ce-o caracterizau sa-mi locuiasca sufletul. La fel cum pentru cei mai apropiati ei, alinare aduc acum ispravile ei profesionale, spirituale, sufletesti.

 

 

In chip de recunoastere a talentului si generozitatii de care cantareata de jazz a dat dovada toata viata ei, se va organiza un concert. Pe 21 septembrie, cei indragostiti de Anca Parghel se vor intalni la Hard Rock Café, din Bucuresti, unde, alaturi de fiii ei, Tudor si Ciprian, vor avea parte de o cantare pe cinste si de un remember pe masura celei care a fost una dintre cele mai bune voci ale jazz-ului romanesc (si nu numai).

Nu degeaba v-am invitat mai devreme la un moment de meditatie. Cei apropiati noua merita sa se bucure de recunostinta noastra, pentru ca nimeni nu stie de pe acum cand le vine timpul sa ne paraseasca, iar noi, bietii de noi, sa ramanem atunci sa traim si cu regretul ca nu le-am spus niciodata “Multumesc!” sau “Te iubesc!”.  

 

 

 

 

Avandu-l in frunte pe solistul Thom Yorke, supravietuitor al grunge-ului, formatia britanica de rock alternativ s-a maturizat foarte mult la mijlocul anilor ’90. Si pentru ca tot am amintit de Cobain, trebuie sa mentionez ca primul single al Radiohead, Creep, binecunoscut de noi si leitmotiv in de-alde Club A, aducea fantastic de mult cu baladele depresive Nirvana. Si daca ar fi sa punem o trupa debutanta la acel punct alaturi de monstrii teen spirit, clar am putea spune ca palea prin comparatie.

 

Cu toate acestea, Ok Computer – un tur de forta artistica in rock – demonstreaza evolutia exponentiala si cvasi-dramatica a trupei. Si daca ar fi sa privim in retrospectiva, originile Radiohead demonstrau inca din ’92 potentialul unei formatii puternice.

 

 

Pablo Honey, primul album, ar putea parea, intr-adevar, o aventura nesabuita in rockul alternativ, insa vocea profunda si ragusita a lui Yorke, precum si iscusinta insturmentala de care s-a dat dovada, nu i-au dezamagit pe cei 5 membri, al doilea material, The Bends, fiind foarte bine primit de public. Vocea lui Yorke s-a facut mult mai bine remarcata cu aceasta ocazie, reusind sa-i contureze conflictele interioare, devenite, ulterior, acea angoasa primara, proprie oricarui individ in parte. Melodiile de pe The Bends au dat dovada de o paleta mult mai vasta de chitara electrica, aranjamente glam-rock, dar si de o doza de psihedelic.

OK Computer, al treilea material marca Radiohead, s-a dovedit a fi ducerea mai departe a The Bends, impingerea catre un nivel superior de perceptie si revelatie. Desi puteau sa continue pe acelasi sistem promovat anterior, sa comercializeze un rock frate cu radioul, formatia britanica a ales sa lanseze un material a carui tema principala este frica rockului veritabil de a patrunde intr-o lume condusa de calculatoare si masini. Tocmai acest concept, pe care orice ascultator il poate descoperi pe parcursul celor 12 melodii ale albumului OK Cumputer, m-a atras pe mine sa imi insusesc si aprofundez conceptul lansat de Radiohead in 1997.

 

Albumul, insa, nu este usor de asculat. De la solo-ul patrunzator al chitaristului Jonny Greenwood, care introduce secventele in prima melodie, Airbag, pana la implorarea labila a lui Yorke din ultima piesa, The Tourist, de a lasa firescul sa se produca lent, fiecare cantec in parte se dovedeste a fi o elegie, ce potenteaza mesajul suprem al albumului.

 

In suita muzicala Paranoid Android, acusticul si electricul mentin exuberanta instrumentala in loc, cat timp Yorke canta printre dinti, asemeni un Minculescu autohton, versuri precum “Ambition makes you look very ugly” (n.r. ambitia te face sa arati foarte urat). Schimbarile complexe ale tempo-ului, subtilitatea disonantelor, dar si o structura melodica rupta parca din King Crimson, propaga melodia intr-un final, unde Yorke emotioneza prin versul “God loves His children” (n.r. Dumnezeu isi iubeste copiii).

 

Trebuie sa recunosc ca sunt momente cand ascult Paranoid Android si il resimt in vocea lui Thom Yorke si pe regretatul Freddie Mercury... Dupa multe cercetari, am chiar constatat ca formatia britanica se inspira din numeroase alte trupe ce au deschis si brevetat drumuri in rock. Pe langa Queen, se conjura si spritul original al The Beatles, usor sesizabil in Karma Police, in care e omniprezenta vibratia unui Strawberry Fields Forever (inregistrat la sfarsitul lui 1966 de catre John Lennon). Let Down (a cincea piesa de pe OK Computer) aduce a sound-ul inconfundabil al formatiei americane The Byrds (activa intre 1964 si 1973). Pana si atingerea lui Brian Eno se resimte, intr-un fel, in ambianta creata in melodia Flitter Happier.

 

 

OK Computer este un album cel putin interesant. Nu pot sa il cataloghez drept frumos sau urat, bun sau prost... si nimeni nu ar putea face asta, daca s-ar numi cu adevarat un iubitor de arta. Conceptul celui de-al treilea album Radiohead este transpus in 12 piese de o calitate aproape ireala. Numai gandul ca mesajul trimite catre o rascruce spirituala de profunzime si de actualitate, chiar si azi, la 12 ani de la lansarea albumului, trebuie sa suscite sau scelereze, macar, gusturile impatimitilor de muzica.

 

 

Pe mine m-a atins Exist Music (For a Film)… sau, pot spune, de aici a inceput adevarata mea incursiune in muzica celor de la Radiohead. Nu neg ca am fost aprinsa de Creep, insa si Club A ramane doar o parte din tinerete. Important e ce ramane mereu de actualitate, ce nu isi pierde termenul de valabilitate. OK Computer va fi acel ‘ceva’ in teancurile mele de muzica, chiar daca, indraznesc sa spun, redactez acest material... la un calculator...