Sharbat Gula, a fost victima a razboiului dintre fosta URSS si Afghanistan. La inceputul anilor ’80, ambii sai parinti au murit intr-un bombardament asupra satului in care locuia. Ramasa orfana, copila, impreuna cu rudele ramase in viata, a fost nevoita sa se refugieze in tabara Nasir Bagh din Pakistan.

 

 

In 1984, Steve McCurry o fotografiaza, fara a-i cunoaste identitatea si povestea, iar imaginea avea sa apara pe coperta revistei National Geographic, in iunie, 1985. Pe atunci, Sharbat era eleva la una din scolile improvizate ale taberei. Cum barbatilor nu le este dat sa vada femei afgane, pentru McCurry, a o fotografia a fost o adevarata ocazie unica.

 

Imaginea chipului fetei, cu o esarfa rosie atarnand in jurul gatului si cu o pereche de ochi verzi patrunzatori, care fixau obiectivul mai mult decat o fixa obiectivul pe ea, a devenit un simbol al razboiului din Afghanistan in ’80. Expresia capturata de fotograf a reusit sa redea situatia refugiatilor, tristetea si sentimentul de singuratate si frica. Facand inconjorul lumii, The Afghan Girl, cum a fost botezata in lipsa unei identitati, a fost numita “cea mai recunoscuta fotografie” din toata istoria revistei National Geographic.

Incercarile de a pune un nume personajului din fotografie au fost nenumarate si de multe ori fara succes, cu atat mai mult cu cat Afghanistanul a ramas multa vreme inchis pentru presa occidentala. Toate pana in 2001, cand guvernul Taliban a fost indepartat de la putere.

 

In luna ianuarie 2002, o echipa de la National Geographic a fost desemnata sa calatoreasca in Afghanistan, pentru a o localiza pe fata din deja devenita celbra fotografie. Dupa ce a aflat ca tabara in care fusese in 1984 avea sa se inchida, Steve McCurry a discutat cu unii din cei ramasi, printre care si cu fratele lui Sharbat. Astfel, a putut sa ii dea de stire in satul in care locuia. Cu toate ca luptele seculare de a o gasi se apropiau de final, a fost extrem de dificil, cu atat mai mult cu cat un numar considerabil de femei s-au dat drept The Afghan Girl, si alt numar, de tineri, drept sotii actuali ai presupusei fete.

 

 

In final gasita, Sharbat Gula avea deja o varsta de 30 de ani. La sfrsitul anilor ’80, se casatorise cu Rahmat Gul si se reintorsese in Afghanistan in 1992. Identitatea sa a fost confirmata prin folosirea unei tehnologii avansate care i-a verificat tiparele irisului cu fotografia. Rezultatele au aratat o identificare aproape totala. Isi reamintea ziua si momentul in care fusese fotografiata, fiind si singura data in viata se aflase in fata unui obiectiv.

 

 

Intr-un fel, desi nu militez pentru deslusirea unor secrete sau unor mistere ingropate in trecut, descoperirea fetei afgane a adus mai mult sens artei fotografice si fotografiei in sine. Probabil ca intelesurile citite in anii ’80 pe figura fetei de 12 ani s-au inmultit. Deodata, in 2002, la 17 ani de la prima intalnire dintre Sharbat Gula si Steve McCurry, cand aveau sa ii fie facute alte fotografii si alaturate celei de atunci, e usor de realizat cum greutatile copilului se citesc si in mai profunzime odata ce il descopeim adult.

 

 

O data cu documentarul National Geographic, realizat pe masura ce echipa se afla in cautari in Afghanistan, Sharbat a marturisit ca si-ar dori ca cele trei fete ale sale sa duca o viata mai fericita ca a ei si sa aiba parte de educatia de care ea a fost privata – alt motiv de a privi razboiul ca o arta, iar victimele, ca pe niste artisti...

Chiar si pentru un public avizat, filmele mute transpar ca un fel de paria a marelui ecran. Ele sunt de obicei privite ca bizare, de moda veche, melodramatice, imature din punct de vedere tehnic. Mai rau, nu exista nici un sunet, cu exceptia cazului in care se intampla sa existe vreo pianina si un pianist capabil la indemana. Exista, insa, o minoritate care iubeste acest gen de film si care sustine ca filmele mute constituie o elita pentru cea de-a saptea arta, precum si ca cea mai buna perioada a cinematografiei se regaseste, de altfel, la sfarsitul anilor ’20.

 

 

Perioada filmului mut este cuprinsa intre 28 decembrie 1895 (cand Fratii Lumière au prezentat prima proiectie cinematografica cu filmul La sortie d'usine Lumiére à Lyon) si 1927 (cand a aparut primul film sonor in anul 1927, Cantaretul de jazz, iar ecranul de argint a devenit patinat... si, ulterior, destinat arhivelor). Probabil aceasta perioada consemneaza un tur de forta creatoare de referinta secolului trecut.

 

Eu, una, am vazut multe filme mute; la inceput pentru ca mi se parea altceva si le descopeream ca pe o noutate; apoi a fost pentru a-mi forma o parere; si, in ultima instanta, pentru ca incepusera sa ma agaseze – imi erau intr-atat de artificiale. Nu stiu daca este lauda sau o pura trecere in revista, dar mi-au plimbat retina filme precum Birth of a Nation, Intolerance, Ben Hur, The Big Parade, The Thief of Baghdad, Broken Blossoms, The Wind, toata filmografia lui Chaplin, marea parte a lui Buster Keaton, The Battleship Potemkin, Die Nibelungen, Metropolis, Napoleon, Wings, Orphans of the Storm, The Sheik, The Merry Widow. Toate, pe rand, mi-au indus acele sentimente de ciudatenie si iritare. Dar presupun ca daca le-am vazut, inseamna ca mi-au si placut pe undeva.

 

 

Pe de alta parte, insa, nu pot sa nu dau dreptate celor care detesta filmele mute. Multe dintre acestea sunt extrem de melodramatice, in special cele facute inainte de 1920; ciudat este, probabil, un cuvant care sa le descrie pe majoritatea; de moda veche, de asemenea, transpare drept o descriere veridica.

 

Filmul mut denota o tehnica foarte saraca, conform standardelor de azi sau chiar si celor din anii ‘40. De altfel, cele mai frecvente probleme care fac filmele mute atat de inaccesibile pentru telespectatorii moderni sunt, probabil, stilul dramatic si tehnica primitiva. Ambele sunt, insa, usor de inteles: cu cat mai devreme turnat un film, cu atat mai dificil de digerat. Filmele erau la inceput, iar tehnica a avansat pe masura ce si arta a evoluat. Comparand metodele tehnice chiar si de la inceputul erei mute pana la sfarsitul sau, arata clar ca problema nu era lipsa de sunet, ci statutul artei in sine.

 

Filmul mut a fost conceput pornind de la modelul teatrului si de la arta actorului, care, la inceputul secolului XX, erau puternic melodramatizate. Multe dintre filmele mute de la inceput erau puse in scena, asemeni unor piese de teatru. Actorii trebuiau sa isi accentueze limbajul trupului si expresia faciala, astfel incat publicul sa faca abstract de lipsa vocilor, precum sa si inteleaga mai bine sentimentele actorilor. Astazi, insa, lucrurile sunt deja trecute prin n faze de metamorfoza artistica; e greu sa mai apreciezi melodrama si vodevilul, acum cand par nu doar artificiale si false, dar si kitschoase, plictisitoare si usor ridicole.

 

 

Stiti cum este cand argintul invechit, de-a lungul vremii patinat, devine cu atat mai pretios? Ei bine, aceeasi valoare o are si era ecranului de argint. Pentru ca nu este o lume destinata multora, ci doar unui grup select, informat, apt nu doar sa digere, dar sa si guste originile cinematografiei. Este nevoie de un mic surplus de efort pentru a viziona un film mut, iar era de argint se distanteaza pe an ce trece de publicul cinefil. Nu mai sunt multi oameni in viata care sa fi vizionat filme mute la balciurile din oras, iar lumea lor se indeparteaza zilnic de actualitate. Doar cei dispusi sa inteleaga, precum sa si faca un pas in trecut, constituie publicul de azi al filmelor mute de acum 100 de ani. Este o audienta similara celei amatoare de balet, opera si teatru shakespearian, o audienta in masura sa aprecieze standardele de atunci.

 

Cred, insa, ca oricine se considera un cinefil impatimit, indiferent de interesele pe care le are in lumea conematografica, nu isi permite sa nu apartina categoriei anterior mentionate. De altfel, nu te poti numi un connaisseur adevarat pana nu treci prin origini, pana nu apreciezi clasicii. NU ai dreptul sa te numesti un om de actualitate daca nu detii capacitatea de a face fata inceputurilor.

 

 

Spre deosebire de alte forme majore de arta, aproape intregul trecutul al cinematografiei este inca la dispozitia discipolilor sai. Poate ca nu avem habar cum s-a jucat prima piesa de teatru, pentru nu am fost acolo pentru a o vedea; probabil ca nu stim nimic nici despre prima reprezentatie de balet; nici toate picturile sau cartile realizate la inceputuri nu sunt valabile si existente azi. Cinemtografia, insa, inca exista de la origini, pana in prezent; filmele mute sunt inca vizionabile, in aproape aceleasi conditii de mentenanta ca cele de la inceputul secolului trecut. Dar cum poate un cinefil declarat sau un student al facultatii de film sa indure a nu vedea pasii de copil si stangacia adolescentina a unei arte pe care se presupune ca o idolatrizeaza? atunci cand aceasta inca este acolo, asteptand atentie? Daca aceste inceputuri imperfecte si invechite sunt sarace in extravaganta filmelor vorbite, atunci nu le prisoseste farmecul descoperirii, precum nici bucuria artistilor de a fi descoperit o noua forma de expresie. Banuiesc ca a cocheta cu cinematografia fara a fi iubitor de film mut e ca si cand alegi sa fii superficial si nu stii a te darui unei cauze marete.